Cum ne influențează relația cu părinții în viața de adult?

Relația cu părinții nu se oprește, în mod automat, în momentul în care devenim adulți.

Chiar dacă locuim separat, avem propria familie, propriul loc de muncă și propriile decizii, felul în care am învățat să relaționăm în familia de origine poate continua să se reflecte în viața noastră de adult.

Uneori observăm acest lucru foarte clar. Alteori apare mai subtil: în felul în care reacționăm la critică, în dificultatea de a pune limite, în nevoia de aprobare sau în modul în care ne construim relațiile apropiate.

Asta nu înseamnă că tot ceea ce trăim ca adulți este determinat de relația cu părinții. Suntem persoane cu propriile experiențe, alegeri și resurse. Dar familia în care am crescut reprezintă unul dintre primele contexte în care învățăm ce înseamnă apropierea, siguranța, conflictul, responsabilitatea și apartenența.

Ce învățăm în relația cu părinții?

În copilărie, nu avem foarte multe repere în afara familiei. Părinții și adulții care ne cresc reprezintă mediul nostru principal de dezvoltare.

Din relațiile cu ei putem învăța, printre altele:

• cum cerem sau oferim afecțiune;
• dacă este în regulă să exprimăm ceea ce simțim;
• cum reacționăm atunci când apare un conflict;
• cât de ușor ne este să avem încredere;
• dacă putem spune „nu” fără să ne simțim vinovați;
• cum ne raportăm la greșeli și la propriile limite.

Aceste experiențe nu se transformă automat în reguli pentru întreaga viață. Cu toate acestea, ele pot deveni repere pe care le ducem cu noi în relațiile ulterioare.

De exemplu, un adult care a crescut într-un mediu în care conflictele erau evitate poate observa că îi este foarte greu să poarte conversații dificile. Un altul, obișnuit să primească validare doar atunci când performa, poate ajunge să pună o presiune foarte mare asupra sa.

Nu pentru că „așa a fost programat”, ci pentru că acestea au fost modalitățile pe care le-a cunoscut și exersat în primii ani de viață.

De ce relația cu părinții poate deveni mai vizibilă la maturitate?

Paradoxal, anumite dificultăți apar mai clar atunci când devenim adulți.

În copilărie, adaptarea la familie este firească. Copilul depinde de adulții din jurul său și are nevoie să aparțină grupului familial.

Mai târziu însă, apar contexte noi: relații de cuplu, responsabilități profesionale, propria familie, decizii importante și nevoia de autonomie.

În aceste momente putem observa lucruri precum:

• nevoia constantă de aprobare din partea părinților;
• dificultatea de a lua decizii diferite de cele așteptate de familie;
• sentimentul de vinovăție atunci când alegem pentru noi;
• tendința de a evita conflictele cu orice preț;
• dificultatea de a pune limite;
• sentimentul că trebuie să avem grijă de toată lumea;
• nevoia de a demonstra că suntem suficient de buni.

Uneori, problema nu este faptul că avem o relație apropiată cu părinții, ci faptul că nu știm încă unde se termină responsabilitatea noastră și unde începe responsabilitatea lor.

Când apropierea de familie devine greu de separat de propria identitate?

A deveni adult presupune, printre altele, construirea unei identități proprii.

Este firesc să avem valori, alegeri și priorități diferite de cele ale părinților noștri. Diferența nu înseamnă lipsă de iubire și nici respingerea familiei.

Totuși, pentru unele persoane, desprinderea emoțională poate fi dificilă.

Poate apărea întrebarea:

„Dacă aleg altceva decât ceea ce își dorește familia mea, înseamnă că îi dezamăgesc?”

Sau:

„Pot să îmi construiesc viața așa cum îmi doresc fără să mă simt vinovat?”

Aceste întrebări merită privite cu răbdare, fără să căutăm imediat un vinovat.

Părinții au propria poveste, propriile limite și propriile experiențe. Iar noi avem responsabilitatea de a ne înțelege propria poveste și de a decide ce vrem să păstrăm mai departe.

Relația cu părinții și relațiile noastre de adult

Felul în care am experimentat apropierea și distanța în familia de origine poate influența și relațiile pe care le construim mai târziu.

Putem observa, de exemplu, că ne este familiară o anumită dinamică și că ajungem să o repetăm, chiar dacă rațional ne dorim altceva.

Sau putem merge în direcția opusă și să încercăm cu orice preț să facem lucrurile complet diferit.

În ambele situații, poate fi util să ne întrebăm:

„Ce din felul meu de a relaționa îmi aparține cu adevărat și ce am învățat în familia în care am crescut?”

Nu este o întrebare care are nevoie de un răspuns imediat. Uneori, simplul fapt că începem să observăm aceste lucruri creează mai mult spațiu pentru alegeri conștiente.

Dacă te interesează felul în care dinamica familiei poate fi explorată într-un cadru sistemic, poți citi și articolul „Ce sunt constelațiile familiale și cum te pot ajuta”, unde explic mai detaliat perspectiva din spatele acestei metode.

Ce putem face cu ceea ce am primit din familia noastră?

A privi relația cu părinții nu înseamnă să căutăm greșeli sau să rescriem trecutul.

Nu putem schimba copilăria pe care am avut-o. Putem însă să devenim mai conștienți de ceea ce am trăit și de felul în care acele experiențe se întâlnesc cu viața noastră de astăzi.

Uneori avem nevoie să acceptăm anumite limite ale părinților noștri. Alteori avem nevoie să punem limite noi. Uneori este important să lucrăm cu o rană veche, iar alteori să recunoaștem pur și simplu că avem voie să alegem diferit.

În lucrul sistemic, atenția se poate îndrepta și către locul pe care fiecare membru îl ocupă în familia sa, către relațiile dintre generații și către dinamici care nu sunt întotdeauna evidente la prima vedere.

Așa cum am explicat și în articolul despre problemele frecvent abordate în constelațiile familiale, unele persoane ajung să exploreze aceste teme atunci când observă că anumite dificultăți se repetă sau că există o senzație persistentă că „nu este doar despre mine”.

Putem avea o relație diferită cu părinții noștri?

Da, dar „diferită” nu înseamnă neapărat mai apropiată sau mai distantă.

Pentru fiecare persoană poate însemna altceva.

Poate însemna să putem spune ce simțim fără teamă. Să punem o limită fără să ne simțim vinovați. Să acceptăm că părinții noștri au propriile lor limite. Să renunțăm la nevoia de a primi o aprobare pe care poate nu am primit-o niciodată.

Și, uneori, poate însemna să ne privim părinții nu doar prin rolul lor de „mamă” și „tată”, ci și ca oameni cu propriile istorii și experiențe.

Asta nu anulează ceea ce am trăit. Doar ne poate ajuta să privim povestea cu mai multă claritate.

În concluzie

Relația cu părinții ne însoțește într-un fel sau altul pe tot parcursul vieții. Uneori prin apropiere, alteori prin conflicte, distanță, întrebări sau lucruri pe care încă încercăm să le înțelegem.

Important este să nu privim această relație ca pe o sentință.

Trecutul poate explica anumite lucruri, dar nu trebuie să decidă în locul nostru.

Iar atunci când simțim că o anumită dinamică se repetă, poate fi valoros să ne oprim puțin și să privim dincolo de comportamentul vizibil: ce am învățat despre iubire, responsabilitate, apartenență și limite? Ce păstrăm pentru că ne reprezintă și ce continuăm să facem doar pentru că ne este familiar?

Uneori, de aici începe o schimbare reală: nu din încercarea de a schimba trecutul, ci dintr-o înțelegere mai clară a felului în care trecutul nostru se întâlnește cu prezentul.

Dacă simți că anumite dinamici familiale se repetă și vrei să le explorezi într-un cadru de lucru sistemic, o sesiune de constelații poate fi un spațiu în care să privești aceste relații dintr-o perspectivă diferită.